Loneliness
by Mihai Eminescu
| Singurãtate
de Mihai Eminescu
Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Țârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri
Sau cad grele, mângâioase
Și se sfarmă-n suflet trist
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a țesut păienjeniș
Și prin cărțile în vravuri
Umblă șoarecii furiș.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Și ascult cum învelișul
De la cărți ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Și un capăt poeziei
Și pustiului să pui;
Dar atuncea greieri, șoareci,
Cu usor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Câteodata...prea arare...
A târziu când arde lampa.
Inima din loc îmi sare,
Când aud că bate cleampa...
Este Ea. Deșarta casă
Deodată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieți-mi
E-o icoană de lumină.
Și mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau șoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
1 mart.1878 |